Era finalul primului an de facultate când îmi tot bâzâia prin gânduri denumirea asta… de Media pe bune. Era 23 decembrie 2020 când am postat primul episod de podcast pe canalul de youtube. 4 aprilie 2022 când am înființat ONG-ul cu același nume: Asociația Media pe bune și 1 martie 2023 când rup www.mediapebune.ro din mine și-l dau lumii.
Dar să le luăm treptat…
Sunt Roxana. Și Știubei. Fata mamei și băiatul tatei. Amândoi, oameni simpli dintr-un sat de lângă Craiova, unde mi-am petrecut copilăria și unde-mi găsesc liniștea. Unde e mai acasă ca orice alt acasă posibil și unde mă ascund când simt că nu mai pot.
Am învățat să scriu dinainte de a merge la școală, pentru că voiam să-i detaliez exact lui Moș Crăciun ce trebuia să-mi pună sub brad. Așa că atunci când am intrat în ciclul primar de învățământ, am început să scriu literatură și am avut un noroc fantastic cu primul și cel mai important educator din viața mea: învățătoarea Ionica Buteică.
Mai târziu, prin liceu, în timp ce colegele mele discutau despre machiaje, eu dădeam fuga la bibliotecă. Ăsta era și motivul pentru care proful de mate îmi punea numai note de 10: că citeam în orele lui și, ocazional, îi recitam ceva din Minulescu. Când alții își rezervau mese prin cluburi, eu vedeam aceeași piesă la Teatrul Național de 13 ori și participam frecvent la evenimentele organizate în subsolul de la Casa de Cultură Traian Demetrescu.
Alegerea facultății n-a fost deloc o decizie grea pentru mine. Deși spuneam că vreau să mă fac musafir, am aflat că în nenumărate situații și jurnalistul e un musafir. Mi-au plăcut dintotdeauna argumentele și nu am liniște până nu întorc o situație pe toate fețele și-o duc prin toate unghiurile.
Între 2015 și 2018 am studiat jurnalismul în cadrul Facultății de Litere de la Universitatea din Craiova și confirm celebra ”anii de studenție sunt cei mai frumoși ani”. Îmi amintesc cum fix la o lună de când dobândisem statutul de studentă, aveam deja un internship plătit (cu 300 de lei, dar plătit!) și, în paralel, m-am implicat în primul mare proiect ca voluntar – eram purtător de cuvânt al unei organizații abia înființate.
Consider că de atunci, de la 19 ani, viața mea a devenit… un mic haos. Deși încă nu cred că-mi intrase în vocabular, cuvântul workaholic putea deveni numele meu mijlociu. Pentru că știam doar când plec de acasă. Când mă întorceam, era o întrebare deschisă în fiecare zi.
Uneori am avut câte 4 joburi în același timp. Pentru că în majoritatea locurilor eram fraierul de serviciu. Am lucrat cu oameni care nu mi-au făcut contract niciodată și care, după luni întregi de muncă, îmi dădeau echivalentul unui abonament la autobuz. Am avut șefi care mi-au zis nasoale și, când am avut succes, au băgat-o p-aia cu ”eu ziceam așa, ca să te motivez”.
Vedeam jurnaliști care se bat cu pumnul în piept că sunt obiectivi, dar când partidele care trebuie le dau de-o masă, obiectivitatea lor se duce cum se duce grăsimea când speli vasele cu Fairy. Presa, prin ochiul meu de tânăr entuziasmat, a devenit un câmp de luptă cu concurență neloială în care n-aveam nicio șansă. Așa că m-am împrietenit cu reconversia profesională și câțiva ani am pus bazele unei cariere într-un domeniu diferit, dar care mă fascinează și-mi aduce împlinire.
Însă eu nu știu să renunț
O fi o calitate, o fi un defect, n-am aflat încă. Și, pentru că mi-e scârbiță de modul în care ipocrizia conduce România, eu sunt aici. Sunt aici să fac #mediapebune.
Să fiu antreprenor de media. Să-mi pun în valoare skill-urile de management pe care le-am acumulat, să planific, să investesc, să risc. Să adun în jurul meu oameni cu aceleași valori și cu aceleași idealuri.
E drept, am început podcastul în 2020, mai mult ca activitate în puținul timp liber. Am început pe genunchi, cum s-ar spune, fără un plan de business. Iar investițiile erau… când din salariul tău dai salarii celor cu care colaborezi. Prima investiție ceva mai serioasă a fost când, în vara lui 2021, aveam câteva economii și două opțiuni: să dau avansul pentru un apartament sau să-mi urmez visul. Așa că am închiriat un spațiu și l-am amenajat ca pe un mic studio. Și azi ne filmăm materialele aici și sunt cum nu se poate mai fericită de decizia pe care am luat-o.
Sunt fericită ca, de azi încolo, să-mi asum multe decizii. Cum mi-am asumat și faptul că am demisionat de la ambele joburi și, iată, am făcut pasul spre nesiguranță financiară. Sau ping-pongul contracronometru dintre alergătura după clienți și activitățile administrative.
Sunt o fată cu părul albastru, căreia îi plac jeleurile și fuga după rezultate. O fată de 27 de ani care iubește călătoriile și speră să facă din societatea asta un loc mai bun pentru cei 3 copii pe care și-i dorește. Sunt o fată pe care n-o sperie nimic, dar care, totuși, din când în când, are nevoie de-o-mbrățișare.
Salut! Sunt Roxana de pe net și în realitate…așa obișnuiesc să-ncep articolele de pe blogul meu personal, www.roxanastiubei.ro. Însă, de astăzi… Ei bine, de astăzi nu mai sunt doar Roxana de pe net. Sunt Roxana de la #mediapebune. Jurnalismul înseamnă să observi, dar să nu judeci!
